Autoportret într-o oglindă spartă - fragmente

Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc.

Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-ai lipsit ţintele false şi entuziasemele naive.

Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închpui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa, sau puterea de a accepta că nu însemin mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.

Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi.

Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una intactă.

Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.

Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă.

"mai târziu" devenea "prea târziu"

Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant.

Memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare.

Doar din amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.

Trebuie să ari cânde e timpul să ari, nu când ai chef.

Eu am reuşit să am, azi, numai îndoieli şi să nu mai ridic ochii spre cer decât ca să ştiu când trebuie să iau umbrela.

Cerul devenise pentru mine ceea ce este pentru orice bucureştean. Ceva lipsit de orice fior metafizic, un albasttru decolorat banal, murdărit de fumul fabricilor, de unde când se înnorează, cad ploile care umplu oraşul de bălţi.

Rămas singur, doream să fiu cu alţii. Fiind cu alţii şi nereuşind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.

Tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.

Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.

Calul troian era demult pe străzile Romei. Îl reprezentau viciile, corupţia, despotismul sângeros, cinicii de tot felul şi, nu în ultimul rând, resemnarea.

Probabil trebuie să pierzi ceva, ca să-i dai o alură sentimentală.

Orice "paradis" nu poate fi decât o mare simplitate.

Am avut nevoie mereu de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică.

O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.

Mă pot uita, oare, în oglinda spartă a memoriei mele fără teama că am ratat tocmai ceea ce n-aş fi vrut să ratez?

Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută?

Forma cea mai subtilă în care se poate înfăţişa un mister este banalitatea.

Dumnezeu a creat lumea în aşa fel încât să regretăm aproape totdeauna prea târziu.

A muri înseamnă a te muta într-o stea.

Dumnezeu a creat omul, însă l-a lăsat pe diavol să-l finiseze, iar diavolul n-are măsură.

Acesta pare a fi trecutul. Un limbaj.

Atent prea mult la amănunte, nu risc, oare, să scap esenţialul?

                                                                                  (Paler O.)

Site-uri partenere: www.razboi.ro www.animatie.ro www.galatifreeshop.ro www.smsgratis.ro www.gk.ro