Repetabila povara

"Cine are parinti, pe pamant nu in gand, 

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.

 

Ca am fost, ca n-am fost, ori ca sintem cuminti,

Astazi, imbatrinind, ne e dor de parinti.

 

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc

De atitia copii si de-atit nenoroc.

 

Niste cruci, inca vii, respirind tot mai greu,

Sint parintii acestia ce ofteaza mereu.

 

Ce parinti? Niste oameni, acolo, si ei,

Care stiu dureros ce e suta de lei.

 

De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,

Nu conteaza deloc, ei albira de dor.

 

Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,

Cita munca in plus, si ce chin, cit nesomn!

 

Chiar si acum, cind scriu, ca si cind as urla,

Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.

 

Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani,

Fii batrini ce sintem, cu parintii batrini.

 

Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,

Daca nu au murit, tristi in casele lor...

 

Intre ei si copii e-o prasila de ciini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei piini.

 

Cine are parinti, pe pamant nu in gand, 

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.

 

Ca din toate, cel mai greu e sa fii

Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

 

Ochii lumii plingind, lacrimi multe s-au plins,

Insa, pentru potop, inca nu-i de ajuns.

 

Umiliti de nevoi si cu capul plecat

Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat.

 

Mai avem noi parinti? Mai au dinsii copii?

Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii.

 

Mai asteapta si-acum semne de la stramosi

Sau scrisori de la fii, cum c-ar fi norocosi.

 

Si, ca niste stafii, ies arare la porti,

Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

 

Cine are parinti inca nu e pierdut,

Cine are parinti are inca trecut.

 

Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pina-aci.,

Unde avem si noi insine-ai nostri copii.

 

Enervanti pot parea, cind n-ai ce sa-i mai rogi,

Si, in genere, sint si nitel pisalogi.

 

Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici.

 

Cocosati, cocirjati, intr-un ritm infernal,

Te intreaba de stii pe vreun sef de spital.

 

Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,

Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?

 

Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa

Si se uita la tine, ca si cind te-ar ruga.

 

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus

Pe constiinte povara acestui apus.

 

Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.

 

Iar cindva vom incepe si noi a simti

Ca povara sintem, pentru-ai nostri copii.

 

Si abia intr-un trist si departe tirziu,

Cind vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,

 

Vom pricepe de ce fiii uita curind,

Si nu vad nici un ochi de pe lume plingind.

 

Si de ce nu e potop pe cuprins,

Desi ploua mereu, desi pururi a nins,

 

Desi lumea in care parinti am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduita de plins."

                                                            ( Adrian Paunescu.)

 

 

 
Poezii de suflet:             

emailme